Menu

Făt-Frumos din Carpați, un basm de Petru Demetru Popescu (fragment)

Făt-Frumos din Carpați, un basm de Petru Demetru Popescu (fragment)
În Carpaţi s-a născut un Făt-Frumos
 
Cine urcă pe apa Prahovei, cea cu undă argintie, încercând să ajungă la izvorul ei din inima muntelui, întâlneşte plaiuri fermecătoare, de basm. Aici, la poalele Carpaţilor, trăia în vremurile de demult un pădurar şi, alături de el, soţia sa. Pe pădurar îl chema Brad, nume falnic împrumutat de la brazii care creşteau până în pieptul muntelui în păduri nesfârşite. Pe femeie o chema Floarea, nume pe care şi-l luase de la toate florile câte împestriţau poienile şi luminişurile în culori felurite. Stăteau într-o colibă la marginea pădurii şi nu aveau grijă şi lipsă de nimic.
Într-o zi, Floarea aduse pe lume un prunc de toată frumuseţea. Dar s-a şi prăpădit. Plin de durere, Brad i-a săpat mormânt lângă pădure şi i-a aşezat o cruce de lemn la căpătâi. În fiecare zi îi aducea flori proaspete şi se ruga pentru odihna sufletului ei. Dar, mai cu seamă, avea grijă de băiatul pe care acum trebuia să-l crească singur.
Îi dădu nume simplu, acela de ,,Făt“, pentru că nu găsi un altul mai potrivit. Şi pentru că pruncul se dovedea a fi straşnic de frumos, Brad îi zise cu nume întreg: ,,Făt-Frumos”.
Capra lui Brad avea mereu ugerul plin. Cu laptele caprei crescu Făt Frumos şi se puse repede pe picioare. Să tot fi împlinit şase anişori. Dar bine făcuţi. Încât pruncul de altădată părea de vreo zece-unsprezece. Era pe cât de voinic şi frumos la înfăţişare, pe atât de isteţ şi îndemânatic. Brad nu-l mai întreba de vârstă. Îl lua cu el la vânătoare de căprioare dar mai ales de mistreţi. Îl învăţă cum să se ferească de sălbăticiuni.
 
Visul cu Zâna cea Bună
 
Anii trecură. Făt-Frumos era acum un tânăr de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti. Într-o noapte, după ce mai toată ziulica cutreieraseră pădurile, Brad şi cu Făt-Frumos se duseră la culcare. De cum puse capul pe perina moale, Făt-Frumos adormi. Dar nu avu un somn fără vise, ci dimpotrivă.
Visul îl prinse de la început, fără veste. Era tot în pădure. Dar singur, fără părintele său. Şi, deodată, zări, printre arbori, o bătrână urâtă foc, cu un cojoc ferfeniţă, care se sprijinea pe un toiag făcut dintr-un vrej uscat. Era Muma Pădurii. Înaintă spre voinic, ameninţându-l şi şuierând din limbă ca un şarpe târâtor. Făt-Frumos n-avea nimic la el pentru a se apăra. Zări însă o bâtă în cărare şi o ridică în mâini în semn de ameninţare. Chiar se repezi asupra babei. Dar până să ajungă acolo, în locul Cotoroanţei apăru o zână de o mare frumuseţe şi care-i zâmbea fermecător. Purta şi o baghetă magică în mână care răspândea o lumină orbitoare. Făt-Frumos se minună. Dar îşi şi făcu cruce. Apoi azvârli bâta jos neştiind ce să facă. Dar fiinţa aceea plină de lumină, îmbrăcată în rochie albă, începu să vorbească. Avea şi glas fermecător:
– De ce îţi faci cruce, Făt-Frumos?
– Pentru că ceea ce am văzut...
– Ce ai văzut? Eu sunt Zâna cea Bună. Nu ai auzit de mine?
– Ba, am auzit. Dar înainte erai Muma Pădurii!
– Nu, tot Zâna cea Bună eram. Numai că tu m-ai văzut aşa cum am vrut eu!
– Şi de ce ai făcut asta?
– Am vrut să te încerc, voinicule!
– Şi de ce?
– Vei pleca în lume şi vei avea nevoie de sfaturile mele!
– Aşaaa? Atunci, sfătuieşte-mă!
Zâna zâmbi iar, fermecător:
– Ţi-am citit în suflet şi în gânduri. Şi am văzut că te-ai temut de Cotoroanţă. De aceea ai prins bâta în mână. Aşa-i?
– Aşa-i!
– Apoi am simţit că nu erai în stare să loveşti o bătrână neputincioasă. Doar să te aperi ai vrut. Aşa-i?
– Aşa-i!
– Atunci ascultă sfatul meu. Oricine îţi apare în faţă, cât de urât ar fi, cât de înspăimântătoare i-ar fi înfăţişarea, priveşte-l drept în faţă. Şi fii neînfricat! Dar învaţă să deosebeşti binele de rău. Dacă el nu ridică braţul asupra ta să te ucidă, înseamnă că e om bun. Nu-l lovi nici tu. Dacă, dimpotrivă, are gânduri necurate, luptă cu el în credinţa că vei învinge. Fii neînfricat! Dar chiar când loveşti, fă în aşa fel încât să nu-ţi ucizi duşmanul. Numai să-l sperii!
– Bun sfat mi-ai dăruit, Zână Bună. N-am să-l uit niciodată!
– Prea bine!
Şi Zâna îşi arătă mâinile. În fiecare din cele zece degete purta câte un inel, care mai de care mai strălucitor. Dar ea îi arătă un inel pe care-l purta la degetul arătător:
– Vezi inelul acesta?
– Îl văd!
– El este inelul faptelor bune!
– Da? Dar care din cele zece inele este al faptelor rele?
– Niciunul. Toate sunt ale faptelor bune. Pentru că eu nu fac fapte rele. Numai că din fiecare inel scoţi altceva. Priveşte!
Şi Zâna cea Bună atinse cu bagheta inelul pe care i-l arătase. Şi inelul care dispăruse de pe deget se preschimbă într-o oglindă nemaipomenită, care avea mânerul şi marginile din pietre preţioase care străluceau de-ţi luau ochii. Zâna îi dădu oglinda lui Făt-Frumos şi îi zise:
– Priveşte în ea, voinicule!
Făt-Frumos făcu aşa cum îi spusese Zâna. Privi în oglindă şi se văzu pe el, aşa cum arăta şi în realitate.
– Bun, zise Zâna mulţumită, acum întoarce oglinda şi mai priveşte-te odată!
Făt-Frumos privi din nou şi se văzu tot pe el. Dar nu mai arăta la fel. Chipul său căpătase înfăţişarea unui om aflat în pragul bătrâneţii, cam la vârsta la care era acum părintele său, Brad. Vru să-i spună ceva Zânei, dar aceasta i-o luă înainte:
– Întoarce din nou oglinda Făt-Frumos. Şi priveşte în ea!
Făt-Frumos privi oglinda aşteptându-se să apară tot el dar, mult mai bătrân. Când colo în oglindă apăru figura tatălui său Brad, aşa cum era el. Fără să mai aştepte îndemnul Zânei şi dornic să afle mai repede totul întoarse oglinda şi privi. Dar nu văzu nimic. Atunci Zâna îl mustră în cuvintele:
– Să nu te grăbeşti niciodată, Făt-Frumos. Graba poate să strice totul!
Dar nu era supărată sau, cu atât mai mult, mânioasă. Era doar Zâna cea Bună. Mustrarea ei trecu ca o boare. Îl îndemnă pe Făt-Frumos să privească din nou în oglindă. Şi de data aceasta Făt-Frumos văzu un chip de bătrân în lege, cu barbă albă şi zbârcituri pe faţă. Dar sub această înfăţişare îl recunoscu pe tatăl său, aşa cum avea să arate el când ajungea să fie într-adevăr bătrân. Nu se mai minună. Dar nici nu se mai grăbi să întoarcă oglinda până ce nu auzi glasul dezmierdător al Zânei:
– Întoarce din nou oglinda, Făt-Frumos!
De data aceasta, când întoarse oglinda, Făt-Frumos dădu cu ochii de o femeie slăbuţă, dar gingaşă ca o floare şi frumoasă de nespus. Îi rămaseră privirile la ea şi o întrebă uimit pe Zână:
– Cine să fie oare această femeie minunată, Zână Bună? Că n-am mai văzut-o niciodată!
– Această femeie minunată este chiar mama ta, Făt-Frumos. Fiinţa care ţi-a dat viaţă. Dar n-aveai cum s-o cunoşti pentru că ea a murit la naşterea ta!
La auzul acestor cuvinte, ochii lui Făt-Frumos se umplură de lumină şi bucurie:
– Măicuţa mea cea bună... Nici nu-ţi închipui Zână cât îmi doream s-o cunosc. Şi fără tine n-aş fi izbutit niciodată!
– Prea bine, ai cunoscut-o. Dar să n-o uiţi niciodată. S-o păstrezi în inimă ca pe o icoană pentru că o singură mamă are fiecare hărăzit pe lume şi ea este fiinţa cea mai scumpă. Şi nici pe tatăl tău să nu-l uiţi când vei fi departe de el sau când va fi bătrân. Pentru că, după ce a murit mama ta, el a rămas cu tine prunc şi te-a crescut fiindu-ţi şi tată şi mamă!
– Niciodată n-am să-i uit, Zână Bună, nici pe măicuţa şi nici pe taica!
– Prea bine, Făt-Frumos. Dar acum întoarce pentru ultima oară oglinda!
Şi Făt-Frumos întoarse oglinda şi imediat i se înfăţişă înaintea ochilor o fată de o rară
frumuseţe. Ochi negri şi păr de abanos. Privea la Făt-Frumos din oglindă şi parcă-l vedea şi ea. Dar privirile îi erau tare triste.
Făt-Frumos tresări. Nu numai privirile erau atrase spre această fermecătoare fată, dar şi inima tresări de nu ştia ce este cu ea. O întrebă de îndată pe Zâna cea Bună:
– Scumpă Zână, cine este această minunăţie, cum se numeşte şi de ce îi sunt privirile atât de triste?
Zâna surâse:
– Înainte de a-ţi răspunde, Făt-Frumos, îţi dau încă un sfat: să nu pui niciodată cuiva trei întrebări dintr-odată ci una câte una. Pentru că s-ar putea să nu-ţi răspundă la niciuna!
– Prea bine Zână, aşa voi face. Şi îşi aminti de celălalt sfat al Zânei cu graba care strică treaba. Aşa încât aşteptă ca Zâna să-i răspundă la întrebări. Care nu-i fu mirarea când văzu că Zâna nu numai că nu-i răspunde la întrebări dar îi pune ea lui întrebări.
– Spune-mi, Făt-Frumos, îţi place fata aceasta?
– Nespus îmi place, Zână Bună!
– Atunci, spune-mi, ai fi în stare să te arunci în foc pentru ea?
– Aş fi, Zână Bună!
– Dar să intri în apă şi să te duci la fund ca s-o salvezi?
– Aş intra, Zână Bună!
– Dar să te arunci de pe o stâncă înaltă în prăpastie?
– M-aş arunca!
– Ţi-ai da şi viaţa pentru ea?
– Mi-aş da-o! Fiindcă, de cum am văzut-o, mi-am dat seama că viaţa fără această fată ar fi neagră şi slută. N-ar mai fi viaţă, ci chin al morţii!
Zâna zâmbea fermecător:
– Dacă-i aşa, purcede la drum ca s-o găseşti! Dar să ştii, în drumul ce-l vei face ai nevoie de o spadă, un armăsar aprig, un tovarăş de drum credincios şi... încă ceva...
Făt-Frumos voi s-o întrebe pe Zână ce anume, dar în clipa aceea oglinda îi scăpă din mână şi dispăru. Şi asta n-ar fi fost nimic. Dar şi cu Zâna se petrecu acelaşi lucru. Ea se prefăcu într-o lumină orbitoare şi dispăru înapoia arborilor pădurii. Făt-Frumos simţi lumina stăruindu-i pe faţă. Şi în clipa aceea se trezi, dându-şi seama că razele soarelui erau puternice şi îi jucau cu lumină pe faţă. Şi că de fapt totul nu fusese decât un vis! Se uită împrejur şi văzu că era singur. Semn că părintele său plecase în zori la pădure pentru a tăia lemne.
 
Făt-Frumos pleacă în căutarea Ineluşei
 
Şi într-adevăr, aşa şi era. Făt-Frumos nu mai avea răbdare să-şi răcorească faţa cu apă de la izvorul din curtea colibei. Ci alergă în geana pădurii, unde dădu de Brad, care tăia lemne. Când îl văzu, acestuia i se luminară privirile:
– Ce-i fiule cu tine? Vrei să-mi spui ceva?
– Da, tăicuţă, am visat un vis minunat. Dar nici nu ştiu ce ar vrea să însemne şi am venit degrabă la tine pentru a mi-l tălmăci!
Brad făcu ochii mari:
– Un vis zici? Visele sunt minunate când ai sufletul bun şi nu gândeşti niciodată la rău, ci numai la bine. Dar povesteşte-l. De voi putea ţi-l voi tălmăci!
Şi Făt-Frumos porni să povestească tatălui său totul, de la început, adică de la apariţia bătrânei, de fapt a Zânei celei Bune şi până la dispariţia ei şi trezirea sa din vis. Nu uită nimic. Atunci când isprăvi, Brad căzu o clipă pe gânduri. Ba, zăbovi ceva mai mult. Totuşi, după un timp, se hotărî:
– Fiule, visul tău a fost foarte frumos. Dacă a fost cumva numai vis, nu înseamnă că el nu se poate petrece şi în viaţa ta de toate zilele!
– Cum adică, tăicuţă?
– Păi uite cum... Te-ai privit în oglindă şi te-ai văzut pe tine cel de acum. Şi apoi, când ai mai privit o dată, ai apărut tot tu cel din viitor. Ceea ce vrea să însemne că timpul nu stă în loc. E un armăsar cu aripi. Şi pe mine m-ai văzut prins tot în goana timpului, ca şi pe buna ta mamă, pe care ai cunoscut-o cu prilejul visului. Însă ea nu mai îmbătrâneşte deoarece timpul nu o mai prinde pe aripile sale. Dar ceea ce îţi arată mai bine visul este că ţi-a sosit vremea să pleci într-o călătorie!
– Ce călătorie, tăicuţă?
– Pentru a o găsi pe cea hărăzită ţie!
Lui Făt-Frumos îi sclipiră ochii:
– Pe fata aceea pe care am văzut-o în oglindă?
– Da, fiule, pentru a o găsi pe ea. Ţi-a sosit vremea dragostei pe care o vei purta în inimă. Până ce o vei găsi şi te vei însoţi cu ea pe drumul vieţii. Aşa cum am găsit şi eu pe mama ta. Şi vei avea şi tu feciori, aşa cum noi am fost blagosloviţi de Domnul din cer cu tine! Dar pentru asta trebuie să lupţi ca să-ţi câştigi dragostea!
– Să lupt? Dar cu cine? Şi de unde ştii tăicuţă acest lucru?
– Din viaţa mea cea de toate zilele. Pentru că să ştii, nimic nu vine de la sine în viaţă!
– Asta aşa-i!
– Şi de la tine ştiu, fiule.
– De la mine?
– Nu mi-ai povestit tu visul? Ce-ţi spunea Zâna cea Bună? Te întreba dacă pentru fata aceea ai fi în stare să te arunci în foc, să intri în apă până în adâncul ei, să te arunci de pe o stâncă înaltă în prăpastie şi chiar să-ţi dai viaţa pentru ea... Oare toate acestea nu înseamnă că trebuie să treci prin primejdii şi chiar să lupţi pentru ea?
Lui Făt-Frumos îi apărea acum limpede tot visul. Îi spuse părintelui său:
– Aşa e, tăicuţă, simt şi eu că a venit vremea să plec în lume pentru a-mi găsi dragostea. Dar tu nu vei avea nevoie de mine? Cum să te las singur?
Brad se uită la fiul său cu dragoste:
– Feciorule, priveşte la braţele acestea. Sunt încă puternice. Ele au tăiat lemne din pădure pentru ca oamenii să facă focul în vreme de iarnă. Iar ei m-au răsplătit pe mine pentru lemnele aduse cu ce ne-a trebuit nouă pentru a trăi. Se cheamă că eu cu aceste braţe te-am crescut. Dar tot cu ele te-am apărat până ai crescut mare şi voinic. Acum îmi pot purta încă de grijă. Dar să nu uiţi pentru nimic în lume pe părinţii care ţi-au dat viaţă şi după ce o găseşti pe frumoasa ta din oglindă să te întorci aici, la casa părintească. Pentru că oricât de departe te va duce pasul şi dorul, casa părintească rămâne un loc sfânt şi care nu poate fi înlocuit, chiar dacă este mică aşa ca a noastră, cu cel mai mare palat din lume!
Făt-Frumos fusese numai ochi şi urechi cât vorbise părintele său. Când acesta sfârşi, zise:
– Îţi jur, tăicuţă, că voi lupta din răsputeri pentru a-mi găsi dragostea. Şi că, oricât de departe m-ar duce paşii, într-o bună zi, după ce o voi găsi pe fata aceea mă voi întoarce aici, la casa părintească pe care nu o voi uita niciodată. Până atunci, binecuvântează-mă!
Dar Brad gândea altfel:
– Fiule, eu sunt, după cum ştii, om sărac. N-am ce să-ţi dărui pentru drum. Dar gândesc să mergem acum la vânătoare ca să ai ceva în desagă de-ale gurii!
Dar nici nu isprăvise bine vorba şi în faţa lor se ivi un cerb de toată frumuseţea. Cu coarne parcă din sidef. Cu priviri blânde şi netemătoare. De cum îl văzu, Brad înspică săgeata în arcul său şi ţinti spre cerb. Dar acesta se aşeză cu pieptul în bătaia săgeţii şi nici măcar nu arătă că avea de gând să fugă. Dar în clipa când săgeata era să-şi ia zborul, Făt-Frumos strânse în mâini săgeata de o sfărâmă:
– Nu, tăicuţă, lasă-l pe cerb să trăiască, eu voi găsi pe drum hrană prin puterile mele. De va trebui să muncesc pentru a-mi căpăta pâinea, o voi face!
Lui Brad îi străluceau ochii de fericire că are un asemenea fiu. Îl sărută pe frunte în semn de binecuvântare şi îi spuse:
– Mergi cu Dumnezeu înainte, fiule! Nu te mai întoarce acum pentru a mă privi şi lasă-mă aici, în pădure. Ca să nu te apuce dorul şi să nu mai poţi pleca. Dar în tot timpul drumului tău să fii viteaz, cinstit şi drept. Pentru că, numai astfel, vei izbuti să învingi toate greutăţile. Dar şi dorul de casa părintească şi de întoarcere să nu te părăsească niciodată!

Volum apărut la Editura Zorio
înapoi la partea de sus