Menu

Revelaţia ploii în literatura ce se vrea a fi pentru copii (o cronică la „Dacă aş fi ploaie” de Alexandru Plăcintă)

Revelaţia ploii în literatura ce se vrea a fi pentru copii (o cronică la „Dacă aş fi ploaie” de Alexandru Plăcintă)

Victoria Fonari, poet, critic literar, dr. conf., Universitatea de Stat din Moldova

 

Literatura pentru copii are cunoscute rigori, dar aceste rigori prestabilite au ieşit din randamentul obişnuit al vârstei în cartea „Dacă aş fi ploaie” (2014, Chişinău) de Alexandru Plăcintă. Condiţionalul din titlu anunţă jocul la care e invitat micul cititor. Dar scriitorul nu-şi doreşte să fie o lectură determinată de singurătatea unui copil. De fapt în faţa cărţii niciun cititor nu trăieşte singurătatea decât prin filiera empatiei.

Alexandru Plăcintă scrie şi pentru copii, dar şi pentru cei mari: fie că sunt părinţi, fie că sunt bunei, fie că sunt surori sau fraţi trecuţi de majorat.

Dacă aş fi ploaie” e o carte deschisă pentru toate vârstele. De ce această deschidere? Trăim într-un timp în care comunicarea este una măsurată prin mesaje la mobil sau trafic de internet. Totuşi comunicarea trebuie să fie una care să simtă privirea povestitorului – „Ce-i mai frumos decât cerul cu soare / Ș-atunci când în casă e sărbătoare?”, să trăiască intonaţia bonomă – „Ce poate fi mai frumos ca un cânt?”, să audă respiraţia – „Imi place ploaia de vară (...) șşi atunci când o respir, mă gândesc la roada îmbelşugată din câmpii, livezi, vii...”. Poate anume din această cauză eul liric îşi destăinuie dragostea pentru ploaie în eseul „Ploaia”. Deşi este un text în proză, repetiţia anunţă ritmul sacadat al picăturilor de ploaie ce preia ritmul poetic.

Autorul gândeşte în cuvinte concrete noţiuni abstracte. Noţiuni care determină comportamente umane. Scriitorul este un moralist. Sceptrul didactic se resimte în lirică şi proză. De exemplu, în versurile „Fire stranie e omul” poetul dezvăluie tot amalgamul de posibilităţi al destinului: „Când i-i greu, el ştiţi ce face? / Unu-n vulpe se preface, / Altu-n lup se simte bine... / Iar al treilea Om rămâne”. Omul scris cu majusculă determină valenţele axiologice ale acestui cuvânt, care nu acceptă pactizări cu trufia, minciuna, ura, avariţia.

Scriitorul pledează pentru bunătate, educaţie, respect, dragoste, ecologie. Este probabil un concept care îi determină esenţa artistică, începând cu primul său volum editorial „Dragostea şi bunătatea schimbă lumea” (a. 2006). În mai multe scrieri abordează problema relaţiilor părinţi – copii. Imaginea tatălui este una esenţială, Alexandru Plăcintă scrie ca un părinte pentru cititorii săi („Sunt un tată cum sunt mii”), dar scrie şi pentru cei ce simt lipsa acestuia. În „Dor de tată”, „Visul lui Săndel”, „Amintiri despre mama” autorul relevă împortanţa ambelor părinţi în viaţa unui copil. Meritul lui Alexandru Plăcintă de a sădi speranţa în inimile cititorilor că ei sunt capabili să realizeze o familie în care să nu existe aceste lipsuri. Atutidunea despre vis este bifurcată de inconştient șşi conştient, visul nocturn apare proprocitor, iar visul diurn este cel care determină omul să fie enrgic, plin de voinţă pentru a le realiza. Autorul relevă vise frumoase: sănătate, studii, aspiraţii sufleteşti. O binecuvântare se resimte chiar în prima poezie, ce aduce cu versurile lui Tudor Arghezi: „Cartea Domnul a gândit-o /(...)/ Cu lumină a sfinţit-o” („Cartea Domnul a gândit-o”), unde spre final, printre antiteze șşi metafore, apare elementul didactic: „Bogăia-adevărată / Nu e-n lipsă de nevoi, / Ci-n lumina cea din noi, / Ce din carte-i adunată”.

Pe alocuri e rustic cuvântul lui Alexandru Plăcintă, pătrunde în textele sale toată geografia zbuciumului acestui pământ dintre Nistru şi Prut, cu toate referinţele de studii la Leningrad, de facerea serviciului militar în Afganistan, călătorii în Ungaria şi gara feroviară din Chişinău.

În secolului migraţiei, al instabilităţii, unde avarul poate fi văzut eroic, iar cel ce fură – un om cu concept bine determinat, Alexandru Plăcintă nu se vrea să fie modern, el acceptă tradiţia, în sensul bun al cuvântului, şi o implică în textele sale prin nume proprii: Săndel, Simion, Pelagheia, Mitrofan, Taisia, Andrei. Sunt nume din spaţiul nostru cultural, nume care se uită, dar care ascund melosul văilor noastre, greutatea grijilor satelor noaste, dulceaţa aromelor pomilor înfloriţi din care se face gem. Suntem în iarnă, dar cuvintele cărţii miroase a flori de caise, graţie poeziei „Pe-un câmp mare, însorit”.

Conexiunea cu natura este una similară cu credinţa. Textul lui Alexandru Plăcintă insistă la importanţa de a trăi în armonie cu familia, cu pământul, cu păsările, cu cerul. Pledează pentru lumina sufletului, valorificat în creaţie.

înapoi la partea de sus